” COMORI ALE SATULUI DE AZI ŞI DE DEMULT 

Acolo unde dealul este la el acasă, iar câmpia se rezumă la o întinsă luncă a apei, care străbate localitatea situată la aproximativ 38 de km. N-V de oraşul Buzău, între ’’Cimpoiaşu’’ la intrare ’’ La Avram’’ la ieşire, se află una din cele mai frumoase comune ale judeţului Buzău, satul meu natal, Cozieni.

Comuna este înconjurată de dealurile Pănătăului, Bârza şi Dâlma. Datorită aşezării geografice, are un climat temperat continental bine precizat, fapt ce a permis apariţia unui fenomen curios – Vulcanii Noroioşi din zona ’’Cimpoieşu’’ pe linia Arbănaşi-Gloduri. Sunt în număr de şapte şi localnicii i-au numit ’’ochiuri’’ sau ’’fierbători’’.

Relieful comunei noastre a permis locuirea din timpuri străvechi. Stă dovadă descoperirea arheologică din satul Bălăneşti, în punctul ’’Poduri’’, făcută în anul 1942 de profesorul Vasilescu, azi profesor la Universitatea ’’Alexandru Ioan Cuza’’ din Iaşi. Obiectele descoperite sunt unelte din os sau coarne de cerb, obţinute din aşchii, ce erau folosite la vânat.

Ocupaţiile de bază ale localnicilor erau agricultura, creşterea animalelor, pomicultura, apicultura. Primii stupi erau făcuţi din trunchi de salcie, scobit la mijloc, unde se puneau ramele.

Ţinutul Cozienilor este cunoscut încă din sec. al XIX-lea sub numele de ’’Valea Ţuicarilor’’, comerţul cu ţuica fiind înfloritor. O modalitate prin ţuicarii îşi vindeau marfa era fie direct la cârcimă, fie prin târgurile care se organizau local sau în alte sate: pe 21 mai, pe 27 iulie, pe 8 septembrie sau în Duminica Mare.

Oameni harnici, locuitori ai acestui sat pitit între coline practicau meşteşuguri diverse: lemnăritul, tâmplăria, rotăritul, cojocăritul sau fierăritul. Femeile aveau îndeletniciri casnice: torsul, ţesutul, prelucrarea inului şi a cânepei, cusutul, împletitul. Timp de 50 de ani, Elena Ştirbulescu a ’’ocrotit’’ şi încurajat un meşteşug străvechi – cusutul. Produsele lucrate în casa acestei ţărănci din satul Trestia au participat la expoziţii naţionale şi internaţionale de cusături. Astfel, un costum popular muntenesc cusut de Ion Maria a obţinut în 1936 medalia de aur la Paris.

Nici curajul, dârzenia şi iubirea de ţară nu le sunt sentimente străine cozienenilor. Ţinând seama de atestarea unor aşezări locale încă din secolul al XVI-lea, nu putem să includem participarea oamenilor la războaiele de apărare împotriva turcilor. Când ţara era în primejdie şi domnitorii convocau oastea, locuitorii satului lăsau plugul în brazdă şi plecau să-şi apere vatra străbună. Ei au răspuns chemărilor lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi sau Mihai Viteazul.

Şcoala a reprezentat din totdeauna factorul primordial în educarea şi formarea tinerilor pentru viaţă. În 1865, prin legea Instrucţiunii Publice din vremea lui Cuza, s-a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Până la acea dată, în satele noastre nu avem informaţii să fi existat şcoli, nici măcar pe lângă biserici, deşi în documente sunt date câteva nume de persoane, în primul rând de preoţi, care cunoşteau foarte bine scrisul şi cititul.

În satul meu se află o şcoală veche, unde au învăţat bunicii mei, părinţii dar şi eu.    Îmi amintesc florile din curtea acesteia, pe care le îngrijeam cu drag zi de zi. Orele treceau în zbor, ca un fulg uşor, făcând pauzele să pară mult prea lungi. Eram lipsiţi de griji, cu gândul la joacă şi copilărie. Aceştia au fost anii înfloririi copilăriei mele, ajutaţi să crească de doamna Lica, învăţătoarea noastră dragă, asemeni florilor udate de noi. Astăzi există numai nişte ruine, care îmi amintesc de locul, căci numai locul a mai rămas, în care am învăţat să scriu, să pătrund tainele lecturii, să păşesc pe drumul spre cunoaştere. Pentru cei de vârsta mea, adevărata comoară a satului dragă sufletului nostru, rămâne şcoala. De ea se leagă amintirea îmbrăcării de costume populare, cântarea colindelor, dansurile tradiţionale învăţate cu stângăcie la început, perfecte pentru noi la serbări sau concursuri.

Dar comorile nu se termină aici. Una fără de care nici celelalte nu ar putea exista o reprezintă oamenii acestui sat, păstrători ai tradiţiei, buni povestitori, mândri gospodari, oameni simpli care uimesc şi astăzi prin judecata şi chibzuinţa lor, de la cele mai mărunte lucruri până la cele mai complicate.

Iată, acestea sunt comorile satului meu, mândria noastră locală, pe care nu le-aş da pe cele mai mari avuţii, căci ele laolaltă mă definesc şi mă călăuzesc spre viitor, fac parte din cartea amintirilor copilăriei mele şi acolo vor rămâne pe veci.”

Propunători:  elev Şomoiag Bianca, elev Sîrbu Miruna

                    Clasa a VII-a, Şcoala cu clasele I-VIII Cozieni, judeţul Buzău